Râu Sadului - drumeții la colibe și ciobănași în Munții Cindrel

M-au atras întotdeauna locurile ușor izolate și ascunse, iar faptul că până în Râu Sadului trebuie să parcurgi o distanță destul de lungă de la drumurile principale contribuie, cred eu, semnificativ la frumusețea locurilor. Pare pur și simplu că nu e cucerit peisajul până acolo. Ajungi în zona Munților Cindrel, parte a Carpaților Meridionali, trecând printr-o vale frumoasă, pe un drum recent asfaltat, care străbate păduri romantice de foioase și trece pe lângă mici lacuri de acumulare. Satul are o lungime considerabilă, iar cele patru cătune din care e compus sunt situate la o distanță de 2-3 km unul de altul. Din acest motiv, nu pare deloc înghesuit, iar oriunde îți întorci privirea, vezi munți. Grădinile de lângă râu și priveliștea spre colibe sau fânețe îl fac foarte pitoresc și e chiar o bucurie să-l parcurgi.
L-am simțit mereu ca pe un loc care mă cheamă, așa că mi-am dorit să organizăm ceva acolo.  Împreună cu familia și colegii voluntari, am început prin a ne implica în mai multe proiecte mici. Primii pași i-am făcut acum cinci ani, cu Picnic în Cindrel, când prietenul nostru, Daniel Minea, ne-a pus în legătură cu localnici care produc mâncare. Am pregătit mese mari cu specialități locale, din care vizitatorii și-au făcut pachete pentru picnic. Apoi am mers cu ei la colibe și le-am povestit despre viața la munte. De doi ani încoace, organizăm și un concurs de alergare montană, Burduf Challenge, care mie personal îmi place tare mult. Anul acesta chiar am participat și eu în calitate de alergător. În plus față de cele două activități, am mai urcat la colibe cu colegi, prieteni, bucătari invitați și alte persoane atrase de aceste locuri. Cel mai recent proiect pe care l-am avut acolo a fost legat de documentarea producției de brânză: împreună cu Gabi Cuzepan și soțul ei, Bebe (un bun chef local), ne-am dus să vedem cum e cu viața la stână. Am fost oaspeți la Familia Cerciu și Răduț. 

Sus la stână l-am cunoscut pe tânărul oier Ion Răduț. La doar 16 ani, m-a impresionat pasiunea lui pentru oierit și felul inedit în care o promovează prin intermediul rețelelor de socializare. Tocmai modalitatea aceasta de a traduce diverse obiceiuri, moduri de lucru arhaice sau tradiții în limba lumii de azi, adică de a le face atractive și pline de înțelesuri pentru tineri, mi se pare o provocare foarte bună, fiind exact ceea ce caut și eu zi de zi în activitățile asociației noastre. Pe scurt, îmi doresc să țes contemporanul cu elemente de teritoriu și povești cu tâlc.

Prin urmare, m-am gândit că ar fi o idee bună să vă vorbesc mai mult despre Ion Răduț, motiv pentru care i-am și luat un interviu. Unul informal, ce-i drept, la o plimbare prin grădina unde pășteau caii cu care urcă el la munte. Redau aici câteva lucruri pe care mi le-a împărtășit. Fiind atât de bine ancorat în ocupația pe care a moștenit-o și pe care o îndrăgește, chiar și banala întrebare privind anotimpul preferat l-a dus pe băiat cu gândul la oi, la momentul în care acestea fată și mieii sunt mici și jucăuși – primăvara.  Când l-am rugat să-mi spună povestea bâtei ciobănești pe care o ține în mână în poza lui de profil de pe Facebook, mi-a răspuns că „are și ea un scop”: poate fi folosită pentru apărare (întrebuințare pe care bâta lui nu a avut-o până acum, din fericire), pentru a face oile să te asculte, dar și pentru a te sprijini de ea la drumuri lungi (mersul cu oile de la colibă, la munte durează cinci ore). Mi-a spus că locul lui preferat e Panta Dealului – la munte, la stână, unde duce oile. Și dacă sunteți curioși și voi să știți ce moment îi place cel mai mult acolo, ei bine, el zice că „mereu îi fain, nu contează; că plouă, că e soare, ne-am obișnuit, nu mai avem treabă.” Nici nu i se pare greu stilul acesta de viață și crede că mai grea decât viața la stână, e școala online. Când l-am întrebat despre cum e dormitul afară, mi-a spus că e bine și că, deși vara asta i-a cam dat târcoale lupul, are prieteni de nădejde care îl păzesc tot timpul – câinii. În plus, nu e niciodată singur, ci cu un alt cioban.

Ca să vă faceți o idee despre activitățile unui oier pe parcursul anului, transcriu mai jos chiar cuvintele lui Ion:

„Prima dată ducem oile la colibă, acolo fată toate. În șură. Iar la jumătatea lunii februarie, le aducem acasă. Când se fac mieii mai mari, îi aducem în sat să mănânce. Aici avem și otavă, acolo au numai fân și aici se fac mai mari. Acolo sus începe să bată vântul, zăpada e mare. În martie, după ce dăm mieii  putem să începem să mulgem oile în aceeași zi. La colibă stau oile din aprilie-mai și până la jumătatea lui iunie, după care ieșim cu ele la munte, la stână.”

Bineînțeles, tehnologia face și ea parte din viața lui Ion Răduț, dar știe să aibă grijă și să nu-și irosească inutil bateria telefonului când e la munte, jucându-se sau ascultând muzică. Altfel cum ar putea face pozele pe care le postează mândru pe rețelele de socializare? Turiști la colibă n-a mai avut după Burduf Challenge (unde și-ar dori și el să alerge în viitor), dar poate reușesc să stârnesc puțin interes chiar eu acum.

Ce altceva să vă mai spun despre Râul Sadului? E un loc ideal și pentru copiii care vin aici să descopere natura sau meșteșugurile. Eu am încercat să le arăt celor din sat ce lucruri frumoase și ce bucate gustoase au pornind dintr-o altă direcție: atrăgând copiii și tinerii din orașe la activități prin care să se reconecteze la viața simplă și la natură. Având această perspectivă inversă, a celor care se bucură de avantajele satului, sperăm să-i facem să se gândesc și ei la ceea ce le propunem noi. Așa a apărut și proiectul „Poteca Slow Food”, la care lucrez de trei ani împreună cu Bianca Cristea. Bianca scrie un blog despre călătorii, drumeții și mâncare, și e mai nou foarte pasionată de foraging. Cu ea și colega noastră biolog, Miruna Popa, am organizat în sat tot felul de ateliere gândite pe două direcții: producția de mâncare și meșteșuguri sau munci agricole, ambele axate pe găsirea răspunsului la întrebarea „cum se face?”. Au fost ateliere de făcut brânză de burduf, de bătut unt, de făcut urdă și jintiță, am organizat vizite la apicultor, o excursie la colibă cu tema păstoritului, activități de cosit și făcut fânul, de țesut, cusut și tors și o drumeție tematică pentru cunoașterea naturii și foraging, adică am fost la cules de plante medicinale, ciuperci și fructe de pădure.

Sunt încă foarte multe de spus despre oamenii, locurile și legendele din Râul Sadului. Cu siguranță vă voi mai împărtăși din lucrurile care mi se pare mie interesante și anume: modul în care se desfășoară viața la colibe și stâne în jurul oieritului, povestea lui Daniel Minea și cum are grijă acesta de comuna lui, o scurtă istorie a evenimentului Burduf Challenge și ce ne propunem cu acesta, povestea unei case frumoase vechi în care visam să existe un muzeu al brânzei, istoria exploatării lemnului din zonă și cum a ajuns satul să aibă și o poveste italienească și, nu în ultimul rând, câteva legende locale despre comori, lupi și viața în sălbăticie, care stârnesc curiozitatea oricui. Așadar, ne reauzim foarte curând.